În mocirla vieţii.

by Elisabeta R.

Facem un rotocol continuu în jurul fiinţei noastre, a gândurilor şi a sentimentelor noastre, ajungând să trăim şi noi, la un moment dat , aceleaşi sentimente, identice cu  cele ale semenilor.

În fiecare clipă a vieţii noastre purtăm o luptă continuă cu noi înşine în încercarea magică de a ne regăsi,  de a ne făuri un ţel, purtăm această luptă fără a şti ce vrem ,unde vom ajunge,chiar dacă la început  ni se pare că totul este „ok”, dar ceea ce ştim cu siguranţă,  e că drumul spre el nu-l putem face decât pe două căi, cea de mijloc, fiind inexistentă : ori ne luptăm cu valuri de tristeţe, ori pătimim în fericire.

De ce atunci când dobândeşti  un strop de fericire, vine ceva sau cineva şi-ţi risipeşte bucuria  asemeni unui  austru de toamnă  ce dezlipeşte frunzele de pe crengile copacilor, ducându-le în neantul  zdrenţuros al văzduhului?  De ce pe seamă ce anii trec,suntem cu atât mai depărtaţi de presupusa fericire pierdută?  De ce existenţa noastră ne „izolează” pe malul neîmplinirii, la fel cum valurile mării învolburate, lovesc necruţător în stâncile reci şi alungă scoicile din braţele ei la talazul uitării între nisip şi apă?

Oare există destin sau totul e doar o utopie?

 Unele persoane, pur şi simplu nu sunt sortite fericirii. Orice ar încerca să schimbe în viaţă, rămâne în zadar,drumul lor se afundă tot mai mult , tot mai mult în mocirla tristeţii.

Oare cum ne putem explica asta? Oare cum se împarte fericirea ?

Iar după multe cugetări,constaţi că, deşi sunt persoane cu fericirea zugrăvită pe chipul lor, sufletul le este întunecat, iar apoi, realizezi cu stupoare, că eşti una din ele, că fericirea e scumpă şi nu e găsită de orice persoana , nu o poţi nici cumpăra  „de-un leu”.

A fi fericit,înseamnă a fi inconştient,iar a fi inconştient înseamnă a nu-ţi păsa de ceea ce se întâmplă în jurul tău.

Fericirea e asemeni unei umbrele colorate în nuanţele curcubeului, te apără de stropii furioşi a-i ploii, dar nu îi opreşte.

În viaţă trăim doar frânturi de fericire, ce dau iluzia unei veşnicii, e tocmai ce spunea Einstein în teoria relativităţii, că sentimentul aşteptării dilată timpul, şi ne dorim ca acel strop de fericire să fie asemeni unui fluviu care să ne înghită pe veşnicie.

Dar fericirea şi … doare. Povara ei ne apasă, ne îngrijorează sentimentul de pierdere, de despărţire, efemeritatea ei, la început plângem de fericire, iar apoi suntem pătrunşi de lacrimile tristeţii plecării ei, ajungând să o cerşim iar şi iar şi sufletul rămâne zdremţuit în alergarea regăsirii ei.

Ceea ce pare paradoxal în lumea noastră, în care fericirea şi tristeţea dau iluzia că nu au nimic în  comun, în starea de împlinire sufletească deplină a sfinţeniei, tristeţea devine punte spre fericire. Aici găsim calea de mijloc,ce părea inexistentă, aici găsim fericirea paradisiacă, ce este absolută şi fiecare suflet, conştient sau inconştient fiind, tânjeşte întreaga sa existenţă.

Advertisements