Parfum de levănţică

by Elisabeta R.

A tremurat o frunză din copacul sufletului meu. Sfârşitul tocmai s-a repezit, cu ghiarele sale de balaur, asupra vieţii, a cărui început, nu demult a început.E absurd. Viaţa e absurdă.Totul e absurd.
Cât trăim, ne simţim de parcă suntem serviţi constant cu nişte praline de ciocolată, a căror aspect, uneori, ne sperie, fugim de el , iar când începem a le prinde gustul, porţia ni se termină.
Sunt genul de persoană ce obişnuieşte să scrie, cu litere rupte din inimă, “PENTRU TOTDEAUNA” pe fiecare persoană ce mi-e alături la momentul potrivit, dar odată cu asta, îmi vine, asemeni unui vârtej, şi dezamăgirea, că nimic nu e pentru totdeauna, totul e relativ – cu o limită prestabilită, dar de care, noi, suntem necunoscători.
În şcoală, obişnuiam să ni se predea lecţiile, iar apoi să dăm testul, însă în viaţă, mai întâi dăm testele, ca mai apoi să învăţăm lecţiile.
Viaţa e atât de perfect imperfectă, înconjurată de tăceri asurzitoare şi de lumini întunecate…
Păşesc speriată, temătoare, de parcă nu aş mai fi fost niciodată în camera asta, închisă, parcă, c-un lacăt al cărei chei , e însăşi viaţa mea, pecetluite fiindu-i toate tainele. Privesc în jur şi nu mai recunosc nimic, deşi am sentimentul că în mine, încă mai are viaţă. De jur  împrejurul ei sunt doar pânze de paianjeni, fire de praf aşezate unele peste altele,un haos, dar parcă în acea încapere e chiar sufletul meu.  Merg mai departe. Totul a rămas la fel cum am lăsat, de parcă ieri am părăsit, cu lacrimi în ochi, cămara sufletului meu.
Am păşit, uşor, cu ochii către aceleaşi pat în care visam la ceea ce vroiam să fiu acum, deşi, poate, pe parcurs, unele dintre acele vise măreţe, au eşuat. Nu regret nimic. Nimic din ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Datorită vieţii, sunt ceea ce sunt astăzi. Am rămas ţintuită locului în faţa patului, a scaunului răsturnat de vreme şi a celorlalţi “martori”, cu ochii aţintiţi asupra unui cufăr, parcă neatens de vreme. Îmi pare atât de cunoscut, dar nu-mi dau seama de unde şi de ce. “Ah! Îmi amintesc!” Mă aplec ,timidă, de el, îl iau în braţele-mi tremurânde, iar în faţa ochilor mei, se plimbă haotice amintirile vremurilor, a lacrimilor şi a fericirii demult apuse.

Îmi doream  atât de mult să am puterea de-a deschide cufărul… Am aruncat o privire spre mâna ce-mi tremura deasupra lădiţei, am dechis-o, iar în mijlocul ei, îmi alunecă o lacrimă- ţinută prizonieră inimii de cine ştie cât timp, dar nu-i nimic! M-am şters cu o nefirescă sete, de parcă ar arde-n mine dorinţa de-a ucide ceva. O amintire. Am deschis cufărul- repede, iar în următoarea clipă, m-a înconjurat parfumul neuitat de levănţică, de mine  culeasă, ce veşnic l-am purtat cu mine-n suflet. Am încercat să-mi întorc capul, dar era pretutindeni şi nu-mi plăcea. Îmi aducea prea multe amintiri, iar ochii-mi erau înecaţi în lacrimi. M-am şters puternic, cu ambele mâini, repetându-mi:  “Fetele mari nu plâng! Fetele mari nu plâng!” şi mai apoi am dat la o parte florile uscate de nu-mă-uita, care-şi păstrau, încă vie, nuanţa aceea albastră, rupte parcă din bolta cerească în mijlocul zilei, iar buricele degetelor mele au dat peste jurnalul  ce încă mă păstra credincios cu tot cu lacrimile sau zâmbetele mele. Nu mi-a plăcut ce am simţit şi l-am dat nevrotic pe marginea cutiei. Am răscolit mai departe, de parcă aş fi căutat ceva anume,dar nu realizam ce anume.

“Fetele mari nu plâng! Fetele mari nu plâng,deşi se simt copleşite întru totul !”
Răsfiram totul, ca şi când ceea ce vedeam, nu vroiam să văd, mă durea şi mă simţeam de parcă aş fi operată pe cord chiar atunci. Am găsit suluri de scriori, flori uscate, dar care încă-şi păstrau frumuseţea de odinioară, obiecte de la oameni ce-mi erau importanţi, ori din locuri ce am fost măcar cu gândul, iar pe mijlocul cufărului am găsit,parcă, tocmai ceea ce căutam, chiar dacă nu eram sigură, sufletul îmi spunea că e.

“Fetele mari nu plâng! Fetele mari nu plâng!”
M-am ridicat aruncând pe pat tot ceea ce aveam în mână şi am plecat repetându-mi aceleaşi cuvinte.
-A plecat,dar e aceeaşi “ea” care era şi cu ceva timp în urmă. A ieşit la fel cum a făcut-o şi mai demult, repetându-şi aceleaşi cuvinte, dar în momentul în care a părăsit camera, pe pragul uşii, printre firele firave de praf, a rămas o lacrimă ce străluceşte în razele timide ale soarelui de mai. Atunci când a plecat, avea valize-n mână,dar acum ţinea strâns, cu mâna transpirată ,o păpuşă- păpuşa ce-i era nedespărţită. Atunci era doar o copilă. La fel este şi-acum. –

Advertisements