Ne e teamă şi de viaţă, dar totuşi şi de moarte!

by Elisabeta R.

Mă pierd printre idei. Mi-e teamă.

Asta e pură laşitate. Sunt conştientă de asta. O caracteristică a oricărui om. Nimic deosebit. Dar, uneori, cu toţii avem nevoie de-un moment de suferinţă, de-o cădere,  de-o-ngândurare. Aşa, ca să nu fie prea  frumos, căci ,“ ce-i frumos,  repede trece”. Ne pierdem în lucruri bune ca fericirea, iubirea, împlinirea momentană, dar şi cea de-o vreme, însă lucrurile “ne/bune” , pe care le ignorăm de cele mai multe ori, sunt cele ce ne poartă paşii spre sacrele  împliniri.

Oare de ce superficializăm concretul, atunci când viaţa e  un şir nesfârşit de trepte, ce se-aşteaptă cucerite, asemeni unui vârf de munte, pe care deşi-l vedem aproape, al său pisc cu greu se lasă îmbrăţişat? Dar el ne cheamă. Ne cheamă mereu. Să-l atingem şi doar pentru o secundă, să se simtă învins şi cucerit.

Teama nu e doar teamă. Nu e un simplu sentiment. Ea e o pasăre, ce ocroteşte şi încălzeşte sub aripa ei ceilalţi pui de sentimente, îi ajută să crească cu speranţa “celui mai bun ”, să facă primul pas temător, sfios, dar ferm, încredinţându-se în farmecul  vieţii.

De ce obişnuim să vedem în cei ce ne înconjoară doar faptele negre ce le fac? De ce suntem într-atât de naivi, încât să judecăm fără a ne privi măcar o clipă în oglinda împăienjenită a timpului, ori în cea inegrită a sufletului, acoperită demult cu praful uitării? De ce aşteptăm cu nerăbdare să inşfăcăm  orice ne   cade-n  mână, chiar şi suflete suferinde, fiind prea orbi a gandi ceea ce facem? De ce să ne bucurăm de răul celui de lângă noi, devenind de un egoism feroce? De ce vorbim întotdeauna despre reuşitele noastre, preferând să tăinuim eşecurile, mai bine decât un rege? De ce atunci când greşim, ne oferim ofrandă laşităţii, fiindu-ne teamă să dăm piept cu propria – ne durere?

Vai! Dar sunt şiruri-şiruri de “de ce”-uri care , la prima vedere, nu înseamnă nimic pentru noi, însă de ne dăruim o clipă din fluxurile şi refluxurile clipelor vieţii , vom ajunge sa realizăm că viaţa noastră nu e altceva, decât un mare “DE CE”, cuprinzător cât toate întrebările noastre.

Tu, mamă Teamă, e oare vina ta? E vina încrederii tale oferite puilor tăi? Ori a neştiinţei tale că hrăneşti nişte pui de vipere, ce se dau a fi nestruşnicii pământului?

Teama aduce la acelaşi numitor extremele. Le face şi vulnerabile pe amândouă. Ne e teamă şi de eşec, dar şi de reuşită. Ne e teamă şi de iubire, dar şi singurătate. Ne e teamă şi de prea bine, dar şi de prea rău. Ne e teamă şi de fericire, dar şi tristeţe.  Ne e teamă şi de viaţă, dar totuşi şi de moarte!

“Înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”. Aşa să fim!

Advertisements