păşind năucă

by Elisabeta R.

e pustiit,

afară, e din ce în ce mai multă ceaţă,

mai puţină recunoştinţă,

mai puţin soare

şi mai multă nepăsare, dar

nu-i nimic. privesc tăcută spre

înalta stea ce-mi luminează neputinţa.

e întuneric.

mă înec, uitându-mă, pierdută-n zare

şi văd, venind la mine, norii

ce-mi vor acoperi

ochii-nlăcrimaţi, asemeni

unei frunze ce-alunecă,

uşor,

spre-al meu suflet.

îndurerat de ploi, de vânt,

de amintiri.

şi parcă-mi simt sufletul

tânjind.

parcă am nevoie de o renaştere sufletească,

de-un nou început,

de-un nou timp,

de-o noua eu.

tăcere.

se-aude dor un vâjâit, năuc,

parcă, de vânt.

Advertisements