Pe-acol’, pe undeva, pe lângă poarta Cerului

by Elisabeta R.

Dragă Luky,

Mi-am făcut un ceai şi m-am aşezat confortabil, pe firele plăpânde de iarbă, pregătită să-ţi scriu. Strâng obsesiv ceaşca de ceai… De ce?! Nu ştiu. Dar parcă simt ca s-au adunat prea multe. Mult prea multe. Simt că trebuie să mă eliberez,să nu mai ţin în mine. Încerc să mă eliberez de “povară”, dar parcă ceva nu mă lasă. Poate acel “ceva” e teama. Teama de ce?!  Nu ştiu. Îmi dau doar seama că nu pot şi GATA! Poate trebuie doar să mai aştept. Să aştept ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Eu sunt la fel cum m-ai lăsat tu, doar că puţin mai înaltă, parcă mai matură şi mi se pare că viaţa m-a mai schimbat, însă, pe seamă ce scriu, realizez ce mult timp a trecut de când nu te-am mai văzut. Îmi lipseşti. Îmi lipseşte prezenţa ta. Am rămas aceaşi persoană, poate doar puţin schimbată de viaţă şi de timp, dar sufletul e-acelaşi. La fel cum l-ai lăsat atunci când ai plecat. Ţi-a păstrat acelaşi loc, care acum, deşi e liber, continuă să te aştepte.

Plecarea ta de lângă mine, m-a făcut să cred că întreg Universul meu s-a răsturnat şi nu credeam nici o clipită că ar mai exista o fiinţă ce ţi-ar putea lua locul sau măcar să-l acopere, să-l facă să devină nevăzut în întunericul suferinţei mele şi realizez că nu a fost alegerea ta să pleci de lângă mine şi că aşa a fost scris, să mă părăseşti. Ai plecat şi cu toate c-au apus demult acele timpuri, tu continui să fi pata lor de culoare, a copilăriei mele, acel strop multicolor ce-mi acoperea mulţimea de stropi alb-negru.

Nu îmi imaginam că, prezenţa ori absenţa ta, îmi poate schimba atât de mult viaţa. Nu credeam că  mă poate schimba într-atât de mult. Nu îmi venea a crede că va exista o fiinţă pe lumea asta, ce odată cu plecarea ei, îmi va rupe şi bucăţica de suflet întunecat şi stăpânit de tunete şi fulgere.

O vreme am crezut că nu te merit, că nu sunt destul de bună să te pot avea; tot ce s-a întâmplat a fost o lovitură puternică; neaşteptată pentru mine, inima mi s-a sufocat, iar apoi, am ajuns la concluzia că un sfârşit, nu e tocmai un sfârşit. El poate fi şi un nou început. Pentru mine, pentru tine, pentru amândoi, în două drumuri separate, dar cu adânci suspine, o recunosc că aşa cum m-ai iubit tu, nu mă va mai iubi nimeni vreodată.

Vai! Te rog, iartă-mă că, deşi nu ţi-am mai scris de foarte multă vreme, tot ceea ce fac acum e să mă văicăresc de egoismul meu şi să te învinuiesc de toată durerea mea.

Crede-mă! Realizez că nu e nici pe departe vina ta. Ştiu că nici un moment nu ai vrut să-mi provoci suferinţă, fie ea de orice fel; ştiu că nu ai vrut să-mi curgă nici măcar o lacrimă, gândindu-mă la tine, fie ea chiar şi de bucurie, dar îmi lipseşti atât de mult! Tu eşti iubirea copilăriei mele, nu uita asta!

Dar am vorbit suficient de mine! Tu cum eşti? Eşti bine? Dar, oare, cum altfel ai putea fi acolo SUS? Ţi-e dor de mine? Mă veghezi?

Ştiu că a trecut ceva timp de când nu te-am mai vizitat, dar vreau să ştii că mă gândesc deseori la tine şi te visez, chiar dacă între timp au apărut alte fiinţe ce-ţi voiau loc’şorul din sufletul meu, ele nu au putut ajunge niciodată atât de departe. Tu însemni şi-ai însemnat întreaga mea copilărie, iar lucrul ăsta nu e puţin!

Vreau să afli că ori de câte ori îmi zboară gândul firav la tine, arunc ochii-nlăcrimaţi spre noptiera de la căpătâiul patului, iar acolo-ţi văd singura fotografie ce-o am cu tine. E tot ce am. Şi-o sumedenie de amintiri. Şi copilăria.

Vezi,tu… Acum, trebuie să plec. S-a întunecat, iar tot ce-ţi pot lăsa acum, e un sărut -cu ale mele buze aspre, lăsate pe piatra ce-ţi vrea a fi o “cruce” şi-a cărei inscripţie va rămâne veşnic : “LUKY- 2005 “.

Nu credeam vreodată că un câine îmi va putea colora copilăria aşa cum ai făcut-o tu!

Cu drag, E.

P.S. : Ştiu că îţi promisesem o statuie la mormânt, dar să nu fi supărat! Mai este timp!

Advertisements