Ploi, vânt, sentimente şi trecut

by Elisabeta R.

tac şi sufăr.
scriu totul pe-o hârtie
ploi,
vânt , sentimente şi trecut.
trecutul ce mă urmăreşte
în orice răsuflare.
dau totul uitării,
îmi dau mie un răgaz,
privesc la ceas şi înaintez.

Vedem în jurul nostru numai despărţiri, fie ele de durată, ori nu. În filme, fiecare despărţire, are şi o revedere, o eventuală împăcare, însă, în viaţă, realizăm stupefiaţi că viaţa în sine e o despărţire.
Renunţi la cineva din dragoste, deşi realizezi că durerea e sfâşietoare; întreg Universul tău este distrus; viaţa ta nu pare a mai avea vreun sens; faţa de pernă şi cearşaful, nu se mai usucă de lacrimile-ţi fierbinţi; capul, parcă, nu-l mai simţi; timpul ţi se pare că trece pe lângă tine fără ca tu să realizezi, iar singurul ce-i observă trecerea, e chipul tău lipsit de farmecul de mai devreme. Soarele dimineţii şi bucuria, care adineauri îţi erau fericirea, acum te înspăimântă. Te înspăimântă, de altfel, fiecare colţişor de amintiri şi realizezi  că fiecare lucru din jurul tău, îţi aminteşte de el. El e parte din tine, iar tu, nu poţi să-l laşi pur şi simplu să plece, şi chiar de ţi-ai dori asta, cu siguranţă, nu ar pleca. Şi,deşi te întrebi de ce ai făcut asta, niciodată nu vei afla adevăratul motiv pentru că nici măcar sufletu-ţi nu-l cunoaşte.

Şi vezi tu, tocmai asta e iubirea! Să renunţi la singurul lucru din viaţă ce-ţi dă împlinire şi fericire, şi asta tocmai pentru că tu crezi că merită ceva mai bun decât tine, că nu eşti suficient de bună pentru el, că-ţi aminteşti de toate momentele dificile în care l-ai pus,că ai impresia că-i stai în drumul fericirii lui, când, de fapt, tu eşti fericirea lui!…

De-a lungul timpului suntem învăţaţi tot felul de lucruri, însă de ce nu ştim niciodată  cum să suferim, cum să facem în aşa fel încât totul să devină mai puţin dureros sau nicicum? Şi ştim cu toţii, prea bine, că cine nu pune suflet in toate, bine o duce, dar dacă pune  şi refuză a arăta asta, iar pe-al său chip e întipărită indiferenţa , atunci, când e singur în camera sa, plânge, plânge cu lacrimi de sânge, ca mai apoi, când iese  din “templul” ce-i e martor oricărei bucuri sau tristeţi, zâmbetul să-i apara din nou, iar lacrimile sa dispară de parcă nici nu ar fi existat vreodată? Acelea sunt cele mai puternice persoane din lume!

E aşa de greu să renunţi la ceva ce iubeşti, ceva ce ţi-ai dori să-ţi fie alături clipă de clipă, dar care totuşi, e mai bine să fie plecată. Nu bine pentru tine, bine pentru ea. Iar apoi, ajungi să realizezi că tu urăşti despărţirile, că tu, de fapt, nu ai nici cea mai mică ideee cum să o faci, că te înspăimântă acel ultim “adio!”, spus parcă ca fiind rupt din suflet…, presimţi că nimic nu va mai fi la fel…, că de-acum tot ceeea ce urmează e toamnă… Nu toamna de afară, cea din sufletul tău pierdut!…

Te gândeşti ce va urma după acel cuvânt? Vei pleca tu sau va pleca el cel dintâi? Te vei întoarce să-l priveşti pentru ultima oară, sau ţi-e prea teamă…, ori o va face el? Care va fi ultima amintire ce-ţi va rămâne întipărită în minte?… Dar lui?… Şi desigur, în acel ultim moment…, aţi avea atât de multe lucruri să vă spuneţi… Dar le veţi spune vreodată?!…

Însă, după toate-aceste întrebări ce ţi le adresezi, pleci… fără a spune măcar un cuvânt, fără a întoarce capul nici măcar pentru o ultimă privire! Pleci, şi-atât. Îţi simţi capul îngreunat, sufletul dezbrăcat, iar ochii plini de lacrimi cristaline şi reci, pline de sentimente, ce ţi se rostogolesc prea uşor pe obraz, ca mai apoi, s-ajungă jos, jos pe pământ, să-mpietrească veşnicia acelor clipe sfâşietoare!
“Iubea. Vedea în mişcările ei acea somnolenţă luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare şi sufletului, dragostea. “
Şi de-acum, tot ceea ce urmează, e doar un sfârşit! Sfârşitul fericirii ce voi o vedeaţi veşnice!

las trecutul,
pe mine şi pe tine, pe noi..
în amintiri. 

Advertisements