Mă simt a fi o “nu-ştiu-ce-ori-nu-ştiu-cine”.

by Elisabeta R.

Nu am mai aşternut nici măcar un cuvânt în ultima vreme. Nici măcar pe-un colţ de foaie sau în telefon, iar acum nu ştiu ce anume m-a convins să fac asta: insistenţa lui tata “de-a mă apuca de treabă” sau pur şi simplu hotărârea mea de-a mă năpusti asupra tastaturii şi a începe să tastez cuvinte fără noimă. Doar să ştiu că scriu.
Şi iată-mă că scriu. Şi nu e ceva, nici pe departe literar, ci mai degrabă o filă ruptă din jurnal.

Am aşa o stare de “nu-ştiu-cum-mă-simt”… Aş vrea să stau toată ziua în casă, dar, parcă, mi-ar plăcea şi să ies undeva, să fiu înconjurată de oameni ce mă vor lângă ei, ce îmi lipesc cu forţa, de chipul meu mohorât, un zâmbet ce pare-a fi, parcă, rupt din razele soarelui şi ce cuprinde întreaga bucurie existentă pe Pământ, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace, să mi se permită să-mi fac de cap”, deşi sunt perfect convinsă că nu voi face altceva decât să mă tolănesc în fotoliu, în faţa calculatorului şi mă voi uita non-stop la filme, îmi lipsesc îmbrăţişările zilnice de până acum, mi-e dor s-aud un compliment fie el şi infim şi asta, nu c-aş duce lipsă de câtuşi de puţină atenţie, dar… sincer… mi-e dor să fiu importantă şi nu spun asta din partea aceea de grandomanie întunecată din mine,  spun… din suflet, din lacrimi.

Mi-ar plăcea acum să am inspiraţie să scriu. Să scriu, “de ce, nu?!” şi un roman, pe nerăsuflate, să-mi iese inspiraţia prin fiecare literă ce-o aştern, şi-apoi, brusc! să devină popular, iar eu pe urma lui, cu paşi mărunţi, să fiu în urma lui şi să-mi arunce cineva, acolo un “Felicitări!” spus, măcar, din complezenţă, chiar dacă invidia-i învăluie toată inima şi eu… să sar în sus de bucurie! Să fiu în culmea fericirii! Şi-acum i-aud, undeva, în fundul memoriei, vocea tatei ce-mi tot repetă “Rezultatele sunt nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie, iar unu la sută inspiraţie!”. Şi-mi tot răsună vocea asta şi m-arunc din măreţele mele vise, înapoi în depresia mea “de toate zilele”.

Tu! Nu mă înţelege greşit! Nu cerşesc nimic, deşi sufletu-mi tânjeşte, nu vreau să primesc nici măcar un cuvânt de “pomană”. Vreau doar să-mi fie recunoscute meritele. Şi ca de fiecare dată, mă îndepărtez de visele ce niciodată nu se mai sfârşesc, revin la starea mea în care pur şi simplu nu ştiu cum mă simt, mă închid în camera mea, pornesc în surdină muzica, îmi înşfac cartea şi mă rătăcesc în aripile ficţiunii.

“am o stare nu-ştiu-cum”

Advertisements