recviem

by Elisabeta R.

                        Nu pot urî, dar nici iubi; nu pot plânge, dar nici să zâmbesc nu pot; aş vrea să pot zbura, dar aripile mi s-au frânt de mult timp; aş vrea să pot ţipa, dar glasul s-a prăbuşit încă dinaintea mea; aş vrea să ascult povestea de viaţă a cuiva, dar nu înainte de a-mi fi ascultată a mea; aş vrea să fiu complimentată, dar nu pe nedrept; aş vrea să fiu îmbrăţişată, dar

I se putea citi durerea ameţitoare în ochi, pe când privea în golul orizontului ce i se arăta în lumina ferestrei camerei sale ce se purta a-i fi asemeni unei închisori a sufletului, deşi el părea că reuşise să evadeze cu mult înaintea persoanei ei. Se întreba de cât timp era împietrită sub licărirea întunecată a soarelui

   Să fie o secundă, un minut, o oră-două-trei?
Să fie-o zi, un deceniu, un veac, o viaţă? Un timp

                         Pe umerii-i albi, asemeni unei Regina Nopţii, îi cad împrăştiate buclele aurii, de parc-ar vrea să vorbească în locul gurii ei, acum pecetluită în tăcere, iar înaintea balansoarului, ce ticăie de parcă s-ar dori ceas

tic-tac. tic-tac,

pe noptiera prăfuită de timp, se zăreşte o ramă de fotografie; în faţa ramei, mii de bucăţele cristaline de sticlă, şoptesc speriate în surdină că amintirea ce-o păstrau, a fost răpită de-un demon şi dusă într-un loc obscur.

Nu e tristă, dar nici fericită nu e. Ar vrea să se ridice în picioare, să iese afară, să coboare lin din cer stropi deşi de ploaie ce să-i mângâie uşor tâmplele, aşa cum face-o mamă iubitoare.

Îşi duse uşor mâna spre frunte, în semn de închinare, în timp ce ochii-i sunt ţintiţi spre răsărit, spre-o icoană acoperită cu pânză împletită de paianjen, dar inima-i înţepeni atunci când prin faţa Maicii Domnului, îi apăru o amintire, apropiindu-se de ea, plutind, de parc-ar fi un înger senin.

Sări în sus! Rochia neagră – până în pământ, cu mânecile lungi până la gingaşa-ncheietură  – îi conturează fin fiecare parte a corpului său; din pălăria ce-o poartă, îi ies rebelele bucle şi voalul dantelat ce-i acoperă o parte din chipul angelic, ascunzându-i valurile marii învolburate ce le poartă, demnă de-o regină,

Nici o lacrimă! Nici măcar una! Nici măcar de dragul timpului

                        Se aplecă fugitiv deasupra măsuţei de toaletă. Înlătură peniţa. Apucă agitată scrisoarea. O vârî într-un plic îngălbenit. Îşi îndoi trunchiul sfios spre piciorul mesei. Înşfăcă garoafa de culoarea sângelui tulbure. Se-ntoarse brusc! spre icoană. Îşi făcu o-nchinăciune în faţa ei. Apucă clanţa uşii, cu mâna tremurândă de parcă s-ar fi aflat în momentul acela pe scena primului ei spectacol.

Nu trecu mult timp până când realiză că şi în acest

        În acest moment sunt chiar pe o scenă. Nu pe scena pe care mă bâlbâiam, îndrugând câteva cuvinte, iar toată sala mă aplauda, ci pe cea a vieţii, acolo unde toţi aşteaptă să fac un pas greşit

                       Iar de multe ori, nici măcar nu aşteaptă. Te împing cu toată invidia ce-o poartă-n suflete, îşi spuse ea în gând.

Într-un final, apăsă puternic şi făcu un pas sfios spre exterior . Afară adia uşor vântul, iar undeva-n neant, zări un colţ de soare

             E o vreme perfectă să renunţi la cineva drag

îşi spuse ea, sarcastic.

      Amintirile nu sunt demoni, oamenii sunt. Ele sunt aripile unui înger.

                 Şi parcă îi simţi mâna caldă, atingându-i umărul rece şi speriat.

Advertisements