ochii toamnei

by Elisabeta R.

ochii trişti,

ca ale toamnei frunze;

iar tu, domol de vei veni,

în a sa închisoare, vei reuşi să îi şopteşti,

sfârşit, fără de glas,

“Dar toamna e frumoasă!”

apoi,

un ecou, de pe-undeva, dintr-o prăpastie de suflet,

trist,

îţi va răspunde răguşit, cald,

“Dar… TRISTĂ! Şi ce folos ar fi al frumuseţii,

pe lâng-o tristeţe a cărei frumuseţi,

nici Aurora n-o păleşte?”

Păşesc haotic printr-un parc. Timpul parcă m-a uitat sau, poate doar mă evită. Mă simt departe de tot; departe de orice fiinţă ce m-ar putea răpi din lumea mea; de orice sentiment ce s-ar putea năpusti asupra sufletului meu pustiit de orice semn vital.

Înaintez şi dintr-o dată tresar puternic din cauza unui sunet ce mi se pare ciudat, însă atât de familiar. Mă opresc şi privesc în jurul meu năucită de durere. Nu văd nimic cu excepţia felinarelor ce-mi luminează paşii şi a deşertului înfrunzit de frunzele pale, dar totuşi colorate, plecate din sihăstria copacilor. Mă lupt cu mine însămi pentru a mai face un pas, însă sub pantoful meu se-aude din nou acel zgomot. Mă aplec şi pot zări sub lumina obscură o frunză măcinată sub vârful piciorului meu.

Dintr-o dată, parcă mă cuprinde o remuşcare, o dorinţă de a vărsa o lacrimă, dar mereu uit că nu mai poate aluneca nici măcar o lacrimă pe obrazul meu, fie din bucurie, fie din pricina tristeţii.

Mă ridic  şi merg mai departe, parcă mai mai nepăsătoare, mai indiferentă.

TU! Batjocoreşte-mă; fă-mi zâmbetul să mimeze lacrimile pe chipul meu; transformă-mi fericirea într-o sfâşietoare durere; calcă-mi sufletu-n picioare şi fă-mi-l bucăţele, exact ca cioburile unei farfurii ce-ai scăpat-o pe gresia bucătăriei tale; jigneşte-mă, înjoseşte-mă, făcându-mi inima să bată de parcă s-ar dori afară din piept, ÎNSĂ nu veni după o vreme, prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic şi pretinzând că nici nu ai plecat vreodată, că nici nu m-ai pedepsit să-ţi simt absenţa într-un timp ce părea a fi infinit!

Vântul adie prin buclele-mi răsfirate, iar înaintea mea se rostogolesc frunze, venind din toate părţile, ca fiind conduse de-un austru. Aş vrea să mă opresc; să am puterea să privesc în jurul meu, să văd peisajul cu mine-ntrânsul, privindu-mă prin ochii altcuiva,dar nu pot. Sunt laşă. Învăţ să mă rezum la proprile mele cerinţe, probleme şi temeri… să merg, să alerg, să fug.. de propria-mi persoană! Şi-atât!

Acum… Peste sumedenia de frunze, aleargă năuci, nişte fulgi rătăciţi de zăpadă, vroind să ajungă la o destinaţie parcă, dar tot ce vor de fapt, e să fugă din lumea lor; să ofere un strop de fericire altora… şi să se topească. Să se stingă. Să dispară.

 

Amalgam de cuvinte, de trăiri, de momente, de amintiri; un amalgam fără sens ori înţeles. Un glas neîncetat, vid. Beznă. Frunze. Fulgi. Un suflet dezgolit. Întuneric. Sfârşit.

Advertisements