isprăvirea- un nou incipit

by Elisabeta R.

Eu consider că fiecare zi e un dar şi o nouă şansă de a face o faptă bună, dar e firesc să şi greşim, să rănim, însă important este să avem curajul să ne recunoaştem vina şi să iertăm. Nu vă voi înşira nişte filozofii ori nişte vorbe pompoase despre viaţă, trăiri sau amintiri; voi înşira nişte cuvinte simple, dintr-o inimă simplă, iar probabil, acestea vor fi ultimele cuvinte ce vi le aştern în acest an. Sunt o tânără normală, iar anul ce-a trecut, probabil nu a fost cu nimic mai deosebit, decât al oricărei tinere de vârsta mea: am greşit, iar în final am învăţat din greşeli, am depăşit impasurile, m-am maturizat, am învăţat să iubesc, să iert, să nu pun chiar tot la suflet, am realizat cine îmi este cu adevărat prieten, că părinţii indiferent cum se comportă cu tine, îţi vor fii veşnic alături încurajându-te şi sprijinindu-te, am învăţat să regret şi să cer iertare din tot sufletul meu şi am mai învăţat că întotdeauna este o cale de ieşire şi că Dumnezeu te ridică atunci când eşti mai jos, mai fără nici un strop de speranţă. Şi cu toate acestea, am ajuns aici, acum. Nu aş fii putut deveni cea de azi dacă nu aş fi avut lângă mine oameni care să mă sprijine, cărora să le pese de mine, oameni pentru care existrenţa mea înseamnă ceva, oameni a căror viaţă nu ar mai fi aceaşi fără mine! Cât despre noul an, nu pot să spun nimic; nu-mi fac planuri de niciun fel, iar mama mă ceartă adesea pe tema asta; îmi place să dau vieţii o şansă de-a trăi, destinului şansa de-a-mi croi cărarea mea, iar mie şansa de-a o urma!

Advertisements