Confesiune.

by Elisabeta R.

Bună ziua! Haideţi să ne aşezăm; să luăm un loc şi să discutăm.

Haideţi, vă rog, să lăsăm toate grijile la intrare; toate supărarile la 10 km de noi; toate dezamăgirile să le trimitem departe de oraşul nostru; toate lacrimile departe de norii ce ne acoperă; inimile frânte să le trimitem în înaltul cerului ca să îşi recupereze întregul; pierderile să ni le trimitem în compania Soarelui şi temerile să I le trimitem lui Dumnezeu, însă, înainte de toate, deconectaţi-vă telefonul şi lăsaţi-l undeva unde nu-l veţi mai găsi niciodată!

Cu ce vă pot servi? Un ceai ce să vă ajute sănătatea; o cafea ce să vă trezească sufletul ori o ciocolată ce să vă îndulcească durerea?

Aşadar, să începem confesiunile, însă aş vrea să ştiţi că nu este nevoie să-mi răspundeţi cu vorbe; e suficient să vă zăresc sclipirea ochilor şi să vă citesc lumina lor şi aş dori să  nu vă simţiţi stânjenit ori poate temător. Sunt doar o prietenă- un nimeni- nimic mai mult.

Când aţi zâmbit ultima oară? A fost atunci când aţi dăruit 1 leu unui nevoiaş ce v-a făcut urări de bine de parcă i-aţi fi asigurat traiul pe 5 ani sau atunci cand aţi zărit soarele palid strălucind cu dorinţă  printre puhoaiele ce se revărsau cu ură?

Când aţi simţit fericire pentru ultima oară? În momentul în care aţi privit pe fereastră şi coborau lin din văzduh fulgi, iar copiii alergau asemeni unor fluturi printre ei sau atunci când aţi primit ultimul trandafir? Dar prima dată? A fost în momentul în care aţi deschis pentru prima oară ochii şi v-aţi văzut mama cu ochii în lacrimi de iubire sau când aţi primit o veste de la cineva ce-l credeaţi mort fie sufleteşte, fie trupeşte?

Dar iubirea când aţi simţit-o prima oară? În momentul când aţi simţit braţele protectoare ale tatălui în jurul dumneavoastră sau atunci când mâna tremurândă a bunicului v-a mângâiat fruntea?

Teama când şi-a făcut prima oară prezenţa în sufletul dumneavoastră? În momentul în care v-aţi văzut persoana iubită zâmbind şi gândul fulgerându-vă puternic cum că într-o zi ar putea zâmbi datorită altcuiva sau atunci când v-aţi sărutat fiul de noapte bună şi v-aţi gândit că într-o bună zi nu veţi mai putea face asta?

Şi frica… Frica când aţi simţit-o prima oară? Atunci când aţi văzut că deşi încercaţi să faceţi în aşa fel încăt să iese totul bine, totul iese prost- de parcă, tot ceea ce atingeţi e atât de fragil încât se sparge sau atunci când aţi realizat că v-aţi înşelat proprile aşteptări şi vise?

Motivele sunt irelevante. Consecinţele sunt nebănuitoare. Sufletul e doar o aripă a vreunui înger din înaltul cerului. Sentimentele obscure se înalţă spre neant. Şi realizăm că prezentul, la rândul lui va deveni o amintire; trăiri; persoane. Atât.

Vă mulţumesc pentru că v-aţi răpit din timpul dumneavoastră pentru a sta de vorbă cu mine. Vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi oferit o nouă şansă- persoanei, inimii şi vieţii, iar acum, priviţi-mă adânc în ochi, apoi închide-ţi-i încet repetând în gând: “Nu cunosc locul acesta! Nu ştiu unde se află! Nu am fost niciodată aici! Nu cunosc sufletul ăsta pustiu ce-mi e în faţă!” şi plecaţi! Plecaţi departe de aici şi nu vă întoarceţi capul; nu vă plecaţi privirea spre mine. Mergeţi. Şi punct.

tumblr_mwquzrRkEA1qj883eo1_500

Advertisements