Facts from life.

Protected: La pieptul tău

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Advertisements

recviem

                        Nu pot urî, dar nici iubi; nu pot plânge, dar nici să zâmbesc nu pot; aş vrea să pot zbura, dar aripile mi s-au frânt de mult timp; aş vrea să pot ţipa, dar glasul s-a prăbuşit încă dinaintea mea; aş vrea să ascult povestea de viaţă a cuiva, dar nu înainte de a-mi fi ascultată a mea; aş vrea să fiu complimentată, dar nu pe nedrept; aş vrea să fiu îmbrăţişată, dar

I se putea citi durerea ameţitoare în ochi, pe când privea în golul orizontului ce i se arăta în lumina ferestrei camerei sale ce se purta a-i fi asemeni unei închisori a sufletului, deşi el părea că reuşise să evadeze cu mult înaintea persoanei ei. Se întreba de cât timp era împietrită sub licărirea întunecată a soarelui

   Să fie o secundă, un minut, o oră-două-trei?
Să fie-o zi, un deceniu, un veac, o viaţă? Un timp

                         Pe umerii-i albi, asemeni unei Regina Nopţii, îi cad împrăştiate buclele aurii, de parc-ar vrea să vorbească în locul gurii ei, acum pecetluită în tăcere, iar înaintea balansoarului, ce ticăie de parcă s-ar dori ceas

tic-tac. tic-tac,

pe noptiera prăfuită de timp, se zăreşte o ramă de fotografie; în faţa ramei, mii de bucăţele cristaline de sticlă, şoptesc speriate în surdină că amintirea ce-o păstrau, a fost răpită de-un demon şi dusă într-un loc obscur.

Nu e tristă, dar nici fericită nu e. Ar vrea să se ridice în picioare, să iese afară, să coboare lin din cer stropi deşi de ploaie ce să-i mângâie uşor tâmplele, aşa cum face-o mamă iubitoare.

Îşi duse uşor mâna spre frunte, în semn de închinare, în timp ce ochii-i sunt ţintiţi spre răsărit, spre-o icoană acoperită cu pânză împletită de paianjen, dar inima-i înţepeni atunci când prin faţa Maicii Domnului, îi apăru o amintire, apropiindu-se de ea, plutind, de parc-ar fi un înger senin.

Sări în sus! Rochia neagră – până în pământ, cu mânecile lungi până la gingaşa-ncheietură  – îi conturează fin fiecare parte a corpului său; din pălăria ce-o poartă, îi ies rebelele bucle şi voalul dantelat ce-i acoperă o parte din chipul angelic, ascunzându-i valurile marii învolburate ce le poartă, demnă de-o regină,

Nici o lacrimă! Nici măcar una! Nici măcar de dragul timpului

                        Se aplecă fugitiv deasupra măsuţei de toaletă. Înlătură peniţa. Apucă agitată scrisoarea. O vârî într-un plic îngălbenit. Îşi îndoi trunchiul sfios spre piciorul mesei. Înşfăcă garoafa de culoarea sângelui tulbure. Se-ntoarse brusc! spre icoană. Îşi făcu o-nchinăciune în faţa ei. Apucă clanţa uşii, cu mâna tremurândă de parcă s-ar fi aflat în momentul acela pe scena primului ei spectacol.

Nu trecu mult timp până când realiză că şi în acest

        În acest moment sunt chiar pe o scenă. Nu pe scena pe care mă bâlbâiam, îndrugând câteva cuvinte, iar toată sala mă aplauda, ci pe cea a vieţii, acolo unde toţi aşteaptă să fac un pas greşit

                       Iar de multe ori, nici măcar nu aşteaptă. Te împing cu toată invidia ce-o poartă-n suflete, îşi spuse ea în gând.

Într-un final, apăsă puternic şi făcu un pas sfios spre exterior . Afară adia uşor vântul, iar undeva-n neant, zări un colţ de soare

             E o vreme perfectă să renunţi la cineva drag

îşi spuse ea, sarcastic.

      Amintirile nu sunt demoni, oamenii sunt. Ele sunt aripile unui înger.

                 Şi parcă îi simţi mâna caldă, atingându-i umărul rece şi speriat.

Mă simt a fi o “nu-ştiu-ce-ori-nu-ştiu-cine”.

Nu am mai aşternut nici măcar un cuvânt în ultima vreme. Nici măcar pe-un colţ de foaie sau în telefon, iar acum nu ştiu ce anume m-a convins să fac asta: insistenţa lui tata “de-a mă apuca de treabă” sau pur şi simplu hotărârea mea de-a mă năpusti asupra tastaturii şi a începe să tastez cuvinte fără noimă. Doar să ştiu că scriu.
Şi iată-mă că scriu. Şi nu e ceva, nici pe departe literar, ci mai degrabă o filă ruptă din jurnal.

Am aşa o stare de “nu-ştiu-cum-mă-simt”… Aş vrea să stau toată ziua în casă, dar, parcă, mi-ar plăcea şi să ies undeva, să fiu înconjurată de oameni ce mă vor lângă ei, ce îmi lipesc cu forţa, de chipul meu mohorât, un zâmbet ce pare-a fi, parcă, rupt din razele soarelui şi ce cuprinde întreaga bucurie existentă pe Pământ, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace, să mi se permită să-mi fac de cap”, deşi sunt perfect convinsă că nu voi face altceva decât să mă tolănesc în fotoliu, în faţa calculatorului şi mă voi uita non-stop la filme, îmi lipsesc îmbrăţişările zilnice de până acum, mi-e dor s-aud un compliment fie el şi infim şi asta, nu c-aş duce lipsă de câtuşi de puţină atenţie, dar… sincer… mi-e dor să fiu importantă şi nu spun asta din partea aceea de grandomanie întunecată din mine,  spun… din suflet, din lacrimi.

Mi-ar plăcea acum să am inspiraţie să scriu. Să scriu, “de ce, nu?!” şi un roman, pe nerăsuflate, să-mi iese inspiraţia prin fiecare literă ce-o aştern, şi-apoi, brusc! să devină popular, iar eu pe urma lui, cu paşi mărunţi, să fiu în urma lui şi să-mi arunce cineva, acolo un “Felicitări!” spus, măcar, din complezenţă, chiar dacă invidia-i învăluie toată inima şi eu… să sar în sus de bucurie! Să fiu în culmea fericirii! Şi-acum i-aud, undeva, în fundul memoriei, vocea tatei ce-mi tot repetă “Rezultatele sunt nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie, iar unu la sută inspiraţie!”. Şi-mi tot răsună vocea asta şi m-arunc din măreţele mele vise, înapoi în depresia mea “de toate zilele”.

Tu! Nu mă înţelege greşit! Nu cerşesc nimic, deşi sufletu-mi tânjeşte, nu vreau să primesc nici măcar un cuvânt de “pomană”. Vreau doar să-mi fie recunoscute meritele. Şi ca de fiecare dată, mă îndepărtez de visele ce niciodată nu se mai sfârşesc, revin la starea mea în care pur şi simplu nu ştiu cum mă simt, mă închid în camera mea, pornesc în surdină muzica, îmi înşfac cartea şi mă rătăcesc în aripile ficţiunii.

“am o stare nu-ştiu-cum”

“Dă-mi 10 motive pentru care să te iubesc!”

 

Sunt greu de iubit! Şi tocmai din acest motiv nu-ţi pot cere să mă iubeşti; nu-ţi pot înşira nici măcar 10 motive pentru care ar trebui s-o faci. Sunt o fată obsedată de citit şi de multe ori, poate, prefer compania cărţilor, decât a oricărei alte persoane. Ador să scriu, să mă descarc, să-mi dezlănţui suferinţa ori bucuria, să dau frâu liber imaginaţiei şi deseori , pot fi îndrăgostită mai mult de cuvinte, decât de persoanele ce mă  inspiră. Mă pot sacrifica amorului, într-o fracţiune de secundă, dacă ajung la concluzia că e mai bine pentru tine, chiar dacă îmi provoacă durere şi suferinţă! Acum sunt lângă tine, peste puţin timp pot dispărea la fel cum am apărut, asemeni unui magician; asemeni unui strop strălucitor de rouă ce dispare sub atingerea gingaşă a razelor de soare. Nu sunt demnă de a investi sentimente în persoana mea! Pot oferi milă persoanelor ce nu merită, iar asta te-ar putea supăra sau dezamăgi, dar nu sunt fiinţa ce se lasă uşor schimbată, pot oferi iertare celor ce nu sunt demni de ea, îmi pot oferi sufletul pe tavă, ca un dar sacru ; mă poţi privi la nesfârşit şi vei vedea cum mă pierzi, dar nu mă vei putea răpi din lumea mea dăruită viselor, ce-mi par mult mai minunate decât realitatea, şi, totuşi, nu vei putea face absolut nimic în privinţa asta! Parcă îmi e scris, undeva, în privire, cu litere aurii, că „Nu pot fi iubită!”, cu un sigiliu la final, ca de „Adio”.

Dar să nu uiţi: eu pe tine te pot iubi. Am şi eu dreptul, fie de vrei, fie de nu. Şi de voi începe, nimic nu mă va mai opri din a face asta! Ştiu că meriţi să fi iubit, de mine, dar să ai lângă tine pe altcineva. O altă “eu”, ce va completa lipsa mea de putere de a te iubi mai mult decât fiinţa mea.

Dar nepreţuită fiinţă, ai grijă căci e vai de cel ce iubeşte o fată ce citeşte! Deşi aceasta iubeşte greu, măsurând detaliile şi fiecare vorbă rostită, atunci când iubeşte, iubeşte cu toată fiinţa ei, iar totul ar părea de vis! Iubeşti şi eşti iubit,dar vei începe,la un moment dat, să te simţi singur, de multe ori având impresia că nu-ţi mai acordă suficientă atenţie… Poate fi îndrăgostită mai mult de cărţi decât de tine; le poate acorda mai multă atenţie lor decât ţie; poate decide să-şi petreacă mai mult timp fiind înconjurată de dragele ei cărţi, decât cu tine; se poate simţi singură, refuzându-ţi consolarea în schimbul cărţilor; poate avea zile proaste fără vreo explicaţie.

Toate acestea se pot întâmpla sau nu! Dragostea e neprevăzătoare.Nu te poţi bizui pe ea,dar nu o poţi nici refuza! Însă, tot ceea ce ştiu şi şti, e faptul că noi suntem şi vom fi mereu în antiteză; ne vom simţi întotdeauna posesorii posedaţi şi demonii ce se află printre îngeri.

Ploi, vânt, sentimente şi trecut

tac şi sufăr.
scriu totul pe-o hârtie
ploi,
vânt , sentimente şi trecut.
trecutul ce mă urmăreşte
în orice răsuflare.
dau totul uitării,
îmi dau mie un răgaz,
privesc la ceas şi înaintez.

Vedem în jurul nostru numai despărţiri, fie ele de durată, ori nu. În filme, fiecare despărţire, are şi o revedere, o eventuală împăcare, însă, în viaţă, realizăm stupefiaţi că viaţa în sine e o despărţire.
Renunţi la cineva din dragoste, deşi realizezi că durerea e sfâşietoare; întreg Universul tău este distrus; viaţa ta nu pare a mai avea vreun sens; faţa de pernă şi cearşaful, nu se mai usucă de lacrimile-ţi fierbinţi; capul, parcă, nu-l mai simţi; timpul ţi se pare că trece pe lângă tine fără ca tu să realizezi, iar singurul ce-i observă trecerea, e chipul tău lipsit de farmecul de mai devreme. Soarele dimineţii şi bucuria, care adineauri îţi erau fericirea, acum te înspăimântă. Te înspăimântă, de altfel, fiecare colţişor de amintiri şi realizezi  că fiecare lucru din jurul tău, îţi aminteşte de el. El e parte din tine, iar tu, nu poţi să-l laşi pur şi simplu să plece, şi chiar de ţi-ai dori asta, cu siguranţă, nu ar pleca. Şi,deşi te întrebi de ce ai făcut asta, niciodată nu vei afla adevăratul motiv pentru că nici măcar sufletu-ţi nu-l cunoaşte.

Şi vezi tu, tocmai asta e iubirea! Să renunţi la singurul lucru din viaţă ce-ţi dă împlinire şi fericire, şi asta tocmai pentru că tu crezi că merită ceva mai bun decât tine, că nu eşti suficient de bună pentru el, că-ţi aminteşti de toate momentele dificile în care l-ai pus,că ai impresia că-i stai în drumul fericirii lui, când, de fapt, tu eşti fericirea lui!…

De-a lungul timpului suntem învăţaţi tot felul de lucruri, însă de ce nu ştim niciodată  cum să suferim, cum să facem în aşa fel încât totul să devină mai puţin dureros sau nicicum? Şi ştim cu toţii, prea bine, că cine nu pune suflet in toate, bine o duce, dar dacă pune  şi refuză a arăta asta, iar pe-al său chip e întipărită indiferenţa , atunci, când e singur în camera sa, plânge, plânge cu lacrimi de sânge, ca mai apoi, când iese  din “templul” ce-i e martor oricărei bucuri sau tristeţi, zâmbetul să-i apara din nou, iar lacrimile sa dispară de parcă nici nu ar fi existat vreodată? Acelea sunt cele mai puternice persoane din lume!

E aşa de greu să renunţi la ceva ce iubeşti, ceva ce ţi-ai dori să-ţi fie alături clipă de clipă, dar care totuşi, e mai bine să fie plecată. Nu bine pentru tine, bine pentru ea. Iar apoi, ajungi să realizezi că tu urăşti despărţirile, că tu, de fapt, nu ai nici cea mai mică ideee cum să o faci, că te înspăimântă acel ultim “adio!”, spus parcă ca fiind rupt din suflet…, presimţi că nimic nu va mai fi la fel…, că de-acum tot ceeea ce urmează e toamnă… Nu toamna de afară, cea din sufletul tău pierdut!…

Te gândeşti ce va urma după acel cuvânt? Vei pleca tu sau va pleca el cel dintâi? Te vei întoarce să-l priveşti pentru ultima oară, sau ţi-e prea teamă…, ori o va face el? Care va fi ultima amintire ce-ţi va rămâne întipărită în minte?… Dar lui?… Şi desigur, în acel ultim moment…, aţi avea atât de multe lucruri să vă spuneţi… Dar le veţi spune vreodată?!…

Însă, după toate-aceste întrebări ce ţi le adresezi, pleci… fără a spune măcar un cuvânt, fără a întoarce capul nici măcar pentru o ultimă privire! Pleci, şi-atât. Îţi simţi capul îngreunat, sufletul dezbrăcat, iar ochii plini de lacrimi cristaline şi reci, pline de sentimente, ce ţi se rostogolesc prea uşor pe obraz, ca mai apoi, s-ajungă jos, jos pe pământ, să-mpietrească veşnicia acelor clipe sfâşietoare!
“Iubea. Vedea în mişcările ei acea somnolenţă luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare şi sufletului, dragostea. “
Şi de-acum, tot ceea ce urmează, e doar un sfârşit! Sfârşitul fericirii ce voi o vedeaţi veşnice!

las trecutul,
pe mine şi pe tine, pe noi..
în amintiri. 

Rătăcită prin neant.

Vin, dar nu știu de unde, mă duc, dar nu știu încotro- mă mir cum sunt atât de voios.”

Sunt fată. Am o cameră uneori ordonată,alteori nu, la fel cum îmi e şi sufletul, am sentimente neclare, am iubit şi-am fost iubită, am dezamăgit şi-am fost dezamăgită, am minţit şi-am fost minţită, am suferit, provocând şi eu la rândul meu suferinţă, am pierdut prietenii,câştigând altele,am oferit încredere, deşi aveam siguranţa că voi fii înşelată, am învăţat să sufăr în tăcere, am intrat în conflicte, am avut momente de depresie, dar şi de bucurie, am avut momente în care tot ce-mi doream era să uit trecutul, am avut şi momente de disperare în care simţeam că tot ce se află în jurul meu se prăbuşeşte, mi-am pus dorinţe cu toată credinţa mea, care în final s-au împlinit, am păstrat secrete, am dezgropat trecuturi  dureroase, am regretat, am luat decizii gândite sau pripite, am fost păcălită de aparenţe, am întors spatele oamenilor ce mă iubeau, am pierdut luna, numărând stelele, am trădat, fiind şi eu trădată, am avut momente în care tot ce aveam nevoie era singurătatea, dar şi momente în care mă vroiam înconjurată de oameni dragi,am avut clipe în care tânjeam după laude şi complimente, am fost folosită,dar am şi folosit şi cel mai important am iertat şi-am fost iertată.

Pot fii în atât de multe moduri, pot fii atât de diferită de la un moment, la altul, pot fii tristă şi fericită cu lacrimi în ochi, în acelaşi timp, pot preţui un lucru sau o fiinţă, până ajung la obsesie, iar pe inimă, mi-am pus vamă,dacă intri-n ea, plăteşti un preţ,iar de ieşi, eu voi plăti unul.

Tot timpul am fost preocupată să mă găsesc pe mine însămi, fără să pot realiza că eu sunt pierdută, pe undeva, pe drumul căutării mele.  Uit, deseori, că am fost învăţată că drumul e doar un mod de a ajunge la destinaţie şi că de fapt, cu fiecare pas ajung acolo. Mulţi cred că se află pe această lume doar pentru că joacă un rol, însă, eu, refuz să cred asta! Vreau să îmi creez propriul meu rol, propriul curs al vieţii, propriul scenariu, vreau să fiu deosebită, nu vreau să fiu pierdută în anonimat, iar apoi uitată de parcă nu aş fii existat niciodată. Îmi doresc să ies cumva din cotidian, să fac ceva special, să fiu demnă de-al meu nume!

Am tot căutat şi iubirea şi fericirea. Dar, de acum nu îmi voi mai căuta fericirea. De acum, îmi voi privi viaţa din prispa proprimilor ochi şi nu prin ai cuiva. Voi porni în căutarea aventurii de a-mi crea singură fericirea. E ciudat. Oare, de ce nu-mi caut pur şi simplu fericirea, dacă mi s-a spus că e singurul scop în viaţă? Şi, totuşi, ce e fericirea? Se spune că e dragoste. Sau linişte. Linişte? Sincer, nu pot să-mi dau seama. Poate sunt pe cale să descopăr. Cât despre iubire, iubirea nu te-ntreabă dacă o accepţi, ori nu. Dacă ea e hotărâtă, nu i te poţi opune. Vrei, nu vrei îi devi sclav, iar ea-ţi va fii stăpână!

Îmi place să citesc. Ador să mă pierd în spatele unor cărţi, să dispar pur şi simplu din lumea asta, să devin şi eu ceva în acea lume misterioasă, ce nu o voi avea niciodată şi de curând am constatat că fiecare carte citită îmi dăruieşte din a ei putere, mă face mai puternică, mă face mai periculoasă, însă iubesc să scriu pentru că în spatele fiecărui cuvânt, stau captive mii de imagini şi parcă fiecare literă cere a investi în ea toate ale noastre sentimente, de parcă i-am sculpta sensul. Odată cu ele, ne dăruim şi sufletele noastre,ascunse, undeva,acolo, într-un colţişor, minuscule pentru a se putea face cunoscute întregii lumi!

Vezi, tu, dragă cititorule, câteodată, prefer visele în schimbul realităţii, fie ele de zi ori de noapte, fie ele cu ochii-nchişi şi gândul, undeva, pecetluit, fie cu ochii larg deschişi, privind spre neantul de chipuri pline de viaţă,dar lipsite de suflete, cu gândul fugit, departe-n depărtări. Mă las, deseori, pradă viselor să mă poarte pe-ale lor aripi frânte, în locuri ce nici măcar cu inima nu am ajuns vreodată!

Pe-acol’, pe undeva, pe lângă poarta Cerului

Dragă Luky,

Mi-am făcut un ceai şi m-am aşezat confortabil, pe firele plăpânde de iarbă, pregătită să-ţi scriu. Strâng obsesiv ceaşca de ceai… De ce?! Nu ştiu. Dar parcă simt ca s-au adunat prea multe. Mult prea multe. Simt că trebuie să mă eliberez,să nu mai ţin în mine. Încerc să mă eliberez de “povară”, dar parcă ceva nu mă lasă. Poate acel “ceva” e teama. Teama de ce?!  Nu ştiu. Îmi dau doar seama că nu pot şi GATA! Poate trebuie doar să mai aştept. Să aştept ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Eu sunt la fel cum m-ai lăsat tu, doar că puţin mai înaltă, parcă mai matură şi mi se pare că viaţa m-a mai schimbat, însă, pe seamă ce scriu, realizez ce mult timp a trecut de când nu te-am mai văzut. Îmi lipseşti. Îmi lipseşte prezenţa ta. Am rămas aceaşi persoană, poate doar puţin schimbată de viaţă şi de timp, dar sufletul e-acelaşi. La fel cum l-ai lăsat atunci când ai plecat. Ţi-a păstrat acelaşi loc, care acum, deşi e liber, continuă să te aştepte.

Plecarea ta de lângă mine, m-a făcut să cred că întreg Universul meu s-a răsturnat şi nu credeam nici o clipită că ar mai exista o fiinţă ce ţi-ar putea lua locul sau măcar să-l acopere, să-l facă să devină nevăzut în întunericul suferinţei mele şi realizez că nu a fost alegerea ta să pleci de lângă mine şi că aşa a fost scris, să mă părăseşti. Ai plecat şi cu toate c-au apus demult acele timpuri, tu continui să fi pata lor de culoare, a copilăriei mele, acel strop multicolor ce-mi acoperea mulţimea de stropi alb-negru.

Nu îmi imaginam că, prezenţa ori absenţa ta, îmi poate schimba atât de mult viaţa. Nu credeam că  mă poate schimba într-atât de mult. Nu îmi venea a crede că va exista o fiinţă pe lumea asta, ce odată cu plecarea ei, îmi va rupe şi bucăţica de suflet întunecat şi stăpânit de tunete şi fulgere.

O vreme am crezut că nu te merit, că nu sunt destul de bună să te pot avea; tot ce s-a întâmplat a fost o lovitură puternică; neaşteptată pentru mine, inima mi s-a sufocat, iar apoi, am ajuns la concluzia că un sfârşit, nu e tocmai un sfârşit. El poate fi şi un nou început. Pentru mine, pentru tine, pentru amândoi, în două drumuri separate, dar cu adânci suspine, o recunosc că aşa cum m-ai iubit tu, nu mă va mai iubi nimeni vreodată.

Vai! Te rog, iartă-mă că, deşi nu ţi-am mai scris de foarte multă vreme, tot ceea ce fac acum e să mă văicăresc de egoismul meu şi să te învinuiesc de toată durerea mea.

Crede-mă! Realizez că nu e nici pe departe vina ta. Ştiu că nici un moment nu ai vrut să-mi provoci suferinţă, fie ea de orice fel; ştiu că nu ai vrut să-mi curgă nici măcar o lacrimă, gândindu-mă la tine, fie ea chiar şi de bucurie, dar îmi lipseşti atât de mult! Tu eşti iubirea copilăriei mele, nu uita asta!

Dar am vorbit suficient de mine! Tu cum eşti? Eşti bine? Dar, oare, cum altfel ai putea fi acolo SUS? Ţi-e dor de mine? Mă veghezi?

Ştiu că a trecut ceva timp de când nu te-am mai vizitat, dar vreau să ştii că mă gândesc deseori la tine şi te visez, chiar dacă între timp au apărut alte fiinţe ce-ţi voiau loc’şorul din sufletul meu, ele nu au putut ajunge niciodată atât de departe. Tu însemni şi-ai însemnat întreaga mea copilărie, iar lucrul ăsta nu e puţin!

Vreau să afli că ori de câte ori îmi zboară gândul firav la tine, arunc ochii-nlăcrimaţi spre noptiera de la căpătâiul patului, iar acolo-ţi văd singura fotografie ce-o am cu tine. E tot ce am. Şi-o sumedenie de amintiri. Şi copilăria.

Vezi,tu… Acum, trebuie să plec. S-a întunecat, iar tot ce-ţi pot lăsa acum, e un sărut -cu ale mele buze aspre, lăsate pe piatra ce-ţi vrea a fi o “cruce” şi-a cărei inscripţie va rămâne veşnic : “LUKY- 2005 “.

Nu credeam vreodată că un câine îmi va putea colora copilăria aşa cum ai făcut-o tu!

Cu drag, E.

P.S. : Ştiu că îţi promisesem o statuie la mormânt, dar să nu fi supărat! Mai este timp!